marți, 28 iunie 2011

UNDE NE SUNT PARDAILLANII?



În poziția fetus ai început lumea.
Te-ai ghemuit într-o coajă de ou
Când ai salvat din apă peștele mut.
Învață-l să înoate iar pe uscat:
Ești rădăcină, fiică de lut.
Mamă din țărână și amanta zeilor.
Te-ai născut să naști!
Adu înapoi lumea celui
Ce a uitat să te iubească.
E doar un copil,
Învață-l să meargă prin pântecul tău.
Arată-i începutul,
Arată-i drumul spre casă.
Fii iarăși mamă și te va prețui.


 Te strig Zevaco și pe tine Dumas
Din legendare slove ați uitat "le chevalier",
În lumile de cupă.
Iar azi...
Când femeia nu știe a se lăsa salvată,
Vă chem înapoi cu tot cu Pardaillanii mei
Să rescrieți istoria,
Să renașteți bărbatul!



MON D'ARTAGNAN
MON CHEVALIER DE COEUR

Dacă femeia faustică rămâne profilul invidiei, acea Lilith legendară care cucerește prin înșelăciune și frumusețe, în ziua de azi, mărul nu mai e dăruit de Fausta și nici pe departe șarpele nu mai e tentația.
Trăim vremurile unui Babel care într-un melanj de-a dreptul covârșitor, ne rotește într-un vortex deloc înapoia vremilor, ci haotic, spre niciunde.
Ultimele mele postări făceau apel la  bărbatul care demult mă încânta citind despre el, fie că mă cucerise printr-un cavaler Pardaillan, sau doar un mușchetar pe care Dumas mi-l așezase tacticos în suflet, ca fiind prințul adolescenței mele, acum mă uit și abia dacă zăresc un vârf de sabie când mă lupt cu "etica și morala" când vreau să iau loc într-un tramvai sau alt vehicol RATB.
Mă uit atât de încântată cum se ridică un adevărat cavaler de pe scaun să iau eu loc, sau orice altă duduie în vârstă.
O tempora.. o mores!
Recte, vă spun cu o bucurie inefabilă să vezi cum ți se mai sărută mâna de vreun gentilom, aproape că jubilezi de emoțiune, bineînțeles că acel gentilom nu o face din complezență și nici dintr-un interes oarecare, e atât de pătruns când  îmi trage scaunul la masă într-un restaurant, aproape că roșesc, fascinată.
Sună frumos până aici?
Așadar, să mai continui a-mi imagina Pardaillanul meu de-odinioară, care abia dacă se simțea un norocos să facă ditamai reverența, pentru a-mi vedea glezna.
Acum... mai nou, nu numai că ți-o vede, dar preferă să ți-o sărute, după  ce îți cere un rendez-vous și te conduce acasă în miez de noapte.
A, dar să nu uit, te așteaptă cu flori în fața ușii și roșește numai dacă-i zâmbești.
Dar cine mai are timp pentru așa ceva?
Mai avem noi nevoie de galanterii într-un scenariu fetid și superficial, care ne domina ființa?


O LUPTĂ PENTRU ONOAREA DOMNIȚEI
SAU
O LUPTĂ PENTRU DETRONAREA ONOAREI

Dacă secolul 17 umplea rafturi întregi de celuloză, 4 secole mai târziu ne aflam în matca Browniană, a celulozei suculente și penetrante de Best Seller, racordat la imaginea unei literaturi concupiscente, deloc onorabile. S-a dus onoarea domnițelor ce ședeau pe arcuri și volănașe, s-au dus corsetele de-ți puneau respirația la apretat, acum lejeritatea unei frivole marionete umflate cu silicon la vedere, este adevărata luptă dusă de mușchetarii noștri stângaci. Nu cred să nu existe Pardaillanul zilelor noastre care să nu critice:
  • FEMEIA-PAIAȚĂ,
  • FEMEIA-BALON,
  • FEMEIA-PIȚI
  • FEMEIA ROZALINDĂ-BLONDĂ
Deși e de mare anvergură, acest profil kitschios e vânat între coperțile Gloss  și tabloidele cele mai vandabile. Și-atunci mă-ntreb, cine pe cine mai salvează în ziua de azi?
În virtutea cui se mai dă o luptă?
Onorea este siliconată sau e doar un "Lifting" de conjunctură?



BĂRBATUL NU MAI E BĂRBAT
SAU
 NU MAI ARE CU CINE?

Unde este domnița la ananghie?
Sau mai bine zis, unde este "domnița"?
Nu cred să fi venit o lege impetuoasă prin care femeia să fie supusă la niște chinuri drastice, de a se ciopârți sau de a renunța la tot i-a fost dat, pentru așa-zisa imagine cerută pe piață.
Eu cred totuși că mai există acei cavaleri rătăciți care ar săruta mâna unei domnițe, i-ar deschide ușa la mașină să urce, i-ar întinde mâna să coboare, i-ar oferi un loc să se așeze, ar face toate astea dacă nu s-ar trezi vreo mimoză să-i spulbere dorințele-i onorabile, cu vreo replică ieftină prin care l-ar fi intitulat: demodat, prostovan, de pe timpu' lu' bunica etc...
Cum ar reacționa vreo domniță rozalindă plină de silicon la decolteu, să vază ea un tânăr gentilom cum se apleacă să-i sărute mâna?
Și-acum pe cine să dăm vina dragilor, pe femeia care a uitat valoarea ei de a fi, sau pe bărbatul care e flămând de alte orificii decât cele ale virtuții.
Cum să etichetăm cu justețe aceste timpuri, aceste transformări, pe cine să acuzăm de scurtcircuitarea nobleței și frumosului, din vremea Cavalerilor de Cupă?
Oare dacă ar apărea acel cavaler în timpurile noastre tulburi, ce s-ar face domnița noastră cu investițiile ei pectorale, darămite cu poșetuța ei plină de chei?
Cum ar mai alege ea poezia sub clar de lună, când poate vedea luna pe viu la Mall?
Și-apoi Pardaillanul meu din vis are conduită și fermitate în a cuceri domnița.
De unde atâta răbdare, cherie?
Cum să ne "boim" noi "natural" și să nu ne mai topim aripioarele cu atâta voință și perseverență, când celulita este cel mai mare blestem al speciei, care a creat un sindrom patologic la scară largă.
Chiar credeți că-i pasă Pardaillanului secolului 21 de celulita voastră?
Un bărbat care știe ce vrea, indiferent pe ce segment, nu va trage atenție la celulita sau tăliuța Dvs atât de maltratată, pentru că nu asta caută, sărmanii de ei :)


CU SPRÂNCEANA RIDICATĂ
PĂLĂRIA - ARMĂ VECHE
ȘI
 O PANĂ LA URECHE,
 DEMODATĂ 

    Unde ne sunt Pardaillanii?
   Bărbații lui Zevaco, dor de pinteni și cai albi, cavaleri cu pleată și manșete albe, sunet de sabie lângă domnița rușinată și timidă... toate au trecut și au devenit povești.
   Azi mi-e dor de poezia unui boem rătăcit și sărac, de voinicul Portos care se lupta pentru onoare, care nu-și punea domnița să-i plătească carafa lui Bacchus, sau berea de azi?
    Oare cum mai arată o femeie:
   Curtată, cucerită, complimentată, alintată, naturală, timidă, sfioasă și vulnerabilă, care abia privită, roșește cu genele plecate? 
    Oare cum mai arată un cavaler cu musteața abia mijită, robust și vânjos, sigur pe el și deloc speriat de inteligența unei domnițe, care nu se lasă până n-o cucerește? Mă tem că-s departe acele vremuri, să mă mai întreb cum arată azi femeia alintată și cucerită, pornind de la detalii mărunte, metamorfoza ei are un final apoteotic, ea devine într-un sistem care n-o protejează, femeia întreținută, materialistă, marionetă, oportunistă, compromisă, perimată, înlocuibilă, pasageră.
    Adio cavaleri ai timpurilor potcovite și oțelite de o așa promenadă, acum e vremea bordelurilor impozabile și perpetuării in vitro.
     Un copil a devenit o necesitate, nu mai e o bucurie?Cu ce să-l mai susții într-o lume în care n-ai ce să-i educi?
    Poate doar să-i citești pe furiș "Cavalerii Pardaillan" sperând să viseze la anii care vreodată, se vor întoarce.






joi, 23 iunie 2011

ANERGIA LUMII DESPRE EL


Din ce lume ar trebui să dispar
ca să-ncep să trăiesc?
În ce lume ar trebui să apar,
ca să te găsesc?


duminică, 5 iunie 2011

DITIRAMB EPISTOLAR

Astăzi vă scriu
Din viţă de vie asortată,
Un elogiu adus beţiei de culori.
E un fel de rămas bun aşteptării turmentate,
De-atâta cerneală.
Astăzi vă scriu
Cu Dionisos în dreapta penelului.
Mă rotesc în paharul veseliei uitate
Acum când vă cânt,
Plecarea mea.
                                    
                  

     ŞI...
V-AM STAT PE CER

Cât de frumos era colo sus
M-aţi aşezat pe un morman de glorie
Cu nori bogaţi în voroave.
Mă ştiu parcă lipită de cer,
În dimineţile mercantile aduse de ploaie.
Un schimb de nevoi dat ierbii,
La vederea paşilor.
Să călcaţi cu putere indiferenţa înmulţită,
Fagure fotosintezic - nimicului.
Toate cresc din rădăcini îmbătate.
Mai abitir vrem să fim:
Pe cer,
Din cer,
În cer.


RUPEREA TERESTRĂ DOARE
CÂND ÎNTORCI SPATELE LUMII

Mi-au ruginit oasele de-atâta aşteptare.
Azi,
Vă plec acolo unde m-aţi pus.
Să văd luna de-aproape cum se rupe de pământ
Şi o doare.
Azi, 
Cerul meu e cerul vostru dezgolit de carne şi dor
Nu mă aşteptaţi să cobor...
E un cer în refacere.
Îmi plâng oasele când le ung cu mir,
Pentru zilele celui plâns.
Nici îngerii nu te pot lipi de cer
Când ai plumb la picioare.
Lăsaţi-mă să plec pe lună!
Să mă rotesc în paharul lui Bacchus,
Prin cerul(gurii) de uriaş smintit.
Ce-a crezut el?
Că voi iubi copacii, marea? 


LEMA LUI ZORN

Ce să-mi daţi înapoi?
Atât de mici şi oasele vă dor când îmi cerşiţi zborul.
Îmi smulg penele din braţe,
Când mi le umpleţi cu aer.
Să mă aşteptaţi cu alai
Când am să vă cad din cer.
Azi vă plec!
M-aţi minţit că pot naşte iubire din pori
Că tot ce ating se-nalţă când renunţ la oase.
Azi,
Vă cânt despre zborul meu.
În axioma alegerii...
E rândul meu să uit!


miercuri, 1 iunie 2011

CÂND PLÂNGE IUNIE

 ... e atâta durere în lume, 
că mi-e ruşine să mai plâng şi eu.

La Mulţi ani copile!
Lacrima ta am uitat-o 
Când m-am născut să mă bucur,
De Iunie.
La mulţi ani să-ţi scriu
Pe mânuţa cu care ai ucis,
Moartea rânjindă.
Ea n-a ştiut să-ţi oprească,
Ploaia de lacrimi.
Nici să te ia cu ea,
Din lumea care doare.
La mulţi ani celui care a ştiut 
Să plăngă cu soare. 
[pentru că nimeni nu moare când e iubire...] 





ÎNSPRE LUMINĂ ALERG 
CÂND ÎMI VORBESC COPACII

Ştii cum arată dimineaţa pe gulerul tău?
Întoarsă în dreptul îngerilor adormiţi.
Miroase a lacrimi de lapte stors prea devreme.
La sânul luminii ai supt, copile
Dorul...
Când ţi s-a cântat leagănul din ram.
Îţi dansau crengile în atâtea feluri de iubire
Pe o parte te-a întors din sternul frânt,
Cerul.
Ţi-am îngenunchiat cu viaţă atunci
Şi ţi-am deschis geana zorilor.
Iartă-mi dimineaţa când am uitat
Să fiu lângă mine...
Să mă cuprind şi să mă joc cu mâinile.
Să mă prind de cordonul timpului în pântec
Şi să ţip: 
Îmi sunt!



AM LĂSAT STELE 
PE CĂRAREA LUI GRETEL

Şi  am uitat să culeg din cer noaptea,
Cu mâinile ascunse prin buzunarele nimănui
A umblat înstrăinarea mea.
Eram prezentă la obiceiul morţii.
Făcea seppuku în faţa luminii,
Când din stele am aşezat drumul înainte.
Voi nu ştiţi cum e să nu poţi muri.
De atâta dor în oase şi urlet,
Să-ţi ieşi din pântecul durerii...
Marele peşte a tăcut
Când din Iona ne mişcăm înapoi,
Purtători de îngeri.
Pe cărarea lui Gretel am răsturnat cerul
Cu stele căzânde din palmele zeilor.
Luminându-mi drumul
Am ştiut a mă-ntoarce mereu înapoi,
În casa copilăriei.